În fața Teatrului Național „I. L. Caragiale” nu vei descoperi o singură statuie, ci un adevărat spectacol din bronz.

Apropie-te și privește ansamblul din mai multe unghiuri. Personajele nu stau nemișcate. Unele discută, altele gesticulează, iar altele par surprinse chiar în mijlocul unei replici. Brațele ridicate, privirile, înclinarea trupului și expresia chipurilor par să spună o poveste chiar înainte ca vreun cuvânt să fie rostit. Privite cu atenție, unele chipuri amintesc de marii actori români care au dat viață personajelor lui Caragiale. Nu este întâmplător. Autorul acestui ansamblu, sculptorul Ioan Bolborea, mărturisește că s-a inspirat din expresivitatea și gestica unor interpretări devenite legendare. Cu fiecare pas pe care îl faci, monumentul își schimbă povestea.

În spatele acestui spectacol se află o poveste care merită descoperită. Pornind de la o fotografie în care dramaturgul călătorea cu tramvaiul la Viena, Ioan Bolborea a imaginat un vehicul simbolic, aflat la granița dintre tramvai, căruță și scenă de teatru, în care autorul și cele șaisprezece dintre cele mai cunoscute comedii ale lui Ion Luca Caragiale călătoresc împreună.

Fiecare personaj are o postură și un gest propriu, ca și cum ar interpreta o scenă. Împreună, ele par să poarte o adevărată conversație vizuală, în care mișcarea și expresivitatea transmit la fel de mult ca replicile din piesele lui Caragiale. Astfel, lumea lui Caragiale nu rămâne între paginile cărților sau între zidurile teatrului, ci continuă să trăiască în mijlocul orașului.

Deasupra personajelor plutesc paiațe, simboluri ale teatrului și ale spectacolului. Ele par să vestească începutul reprezentației și dau impresia că întreaga compoziție este gata să pornească la drum.

Privește din nou. Înconjoară monumentul și caută-l pe Caragiale. Nu este izolat pe un soclu și nici nu domină ansamblul de la înălțime. Stă relaxat, cu un picior peste celălalt și cu brațele ușor deschise, ca și cum și-ar privi personajele în timp ce își joacă rolurile.

Chipul său păstrează trăsăturile bine cunoscute – pălăria, mustața răsucită și privirea atentă –, însă mai importantă decât asemănarea este atitudinea. Caragiale nu pare să conducă spectacolul, ci să-l privească cu aceeași ironie și înțelegere cu care și-a creat personajele. Face parte din aceeași călătorie ca personajele sale și, în același timp, rămâne creatorul lumii pe care a imaginat-o.

Mai degrabă călător decât erou, Caragiale își însoțește creațiile într-o călătorie care continuă de peste un secol. Iar spectacolul începe din nou de fiecare dată când cineva se oprește să privească acest monument.