Matei și-a ridicat ochii din carte și a privit afară. Se făcuse întuneric. O frunză ca o inimă, legănându-se în lumina lunii, s-a așezat pe pervazul ferestrei deschise.
– Bunicul făcea semne de carte din frunze, își aminti Matei.
A luat frunza cu marginile îngălbenite și a pus-o cu grijă între paginile cărții pe care a închis-o. Parcă îl vedea pe bunicul său care în fiecare seară se așeza în fotoliu cu cartea pe genunchi, cu ochelarii pe nas și începea să îi citească.
Când bunicul își mișca mâinile, începea o vrajă prin care cuvintele începeau să se vadă, prindeau viață și povesteau despre zâne și feți-frumoși, zmei și balauri, despre tărâmuri necunoscute de peste mări și țări. Apoi punea frunza în carte ca să știe unde a rămas cu cititul, închidea cartea și îl lăsa să viseze sau să-și dorească să afle ce s-a întâmplat mai departe.
– Cărțile sunt ca și inima. Sunt valoroase doar dacă sunt deschise, a spus bunicul când l-a găsit într-o zi citind. Cu o tresărire, Matei și-a amintit de Legenda lui Silent Savior, cartea de la biblioteca orașului, cu unele pagini nescrise încă.
– Am intrat și eu în rândul supereroilor, își zise el amuzat.
– Și eu, și eu… sări Max de pe preșul pe care moțăia.
– Am călătorit, Max, în lumi și universuri diferite, am întâlnit dragoni și ghionoaie, unicorni, și totuși, nu am întâlnit niciun supererou adevărat, în carne și oase. Oare eroii sunt doar în povești, în cărți și în filme?
Max a lătrat scurt, dând din coadă, uitându-se când spre Matei, când spre plicul care pâlpâia pe monitor.
– Un e-mail? se întrebă Matei îndreptându-se către calculator. Max, nerăbdător, lătră scurt de două ori. Matei deschide e-mailul și citește: ”Black Bolt (Fulgerul negru), regele Inhuman, recrutează voluntari pentru a se alătura armatei sale de supereroi în lupta împotriva invaziei extraterestre, de pe planeta Omega. Dacă ești interesat, apasă pe următorul link.”
– Black Bolt?! întreabă Max speriat, acoperindu-și urechile cu lăbuțele, deschizând pe rând câte un ochi cu care îl urmărea pe Matei.
– Max, înțeleg de ce ți-e frică. Black Bolt este înzestrat cu o voce care poate distruge planete. Dar liniștește-te, Bolt a învățat să își controleze vocea, a învățat să tacă și să comunice prin semne. Bolt vorbește pe limba mea, Max!
– Știu, dar nu de Bolt mi-e frică mie, îl întrerupe Max, ci de buldogul ăla mare care e cu el, cu fălci puternice, care poate să muşte și din roboţi.
– Hei, unde este Max cel Viteaz, care se transformă în dragon sau unicorn și străbate lumi și universuri?
Max se cuibări în brațele lui Matei, de nu i se mai vedeau nici măcar ochii. Stătu o vreme fără să respire, apoi ridică curios capul:
– Nu apeși odată pe link, Silent Savior? Hai să salvăm omenirea!
Silent Savior a apăsat pe linkul din anunț. Cât ai clipi, cei doi s-au trezit într-un loc parcă desprins dintr-un joc pe calculator: pietre ascuțite, lucioase, prăpăstii adânci acoperite de zăpadă, stânci amenințătoare. Un vânt rece îi biciuia și îi împiedica să meargă. Silent Savior s-a oprit. A privit în jur căutând un drum. Deodată, la piciorele lor a apărut o dâră de lumină. Au înțeles că acesta este drumul pe care îl căutau, deși nu reușeau să vadă unde duce. Cu încredere, dar și cu atenție au pășit înainte. Drumul i-a dus pe cărări necălcate de picior de om. În urma lor, drumul se surpa, pietrele se rostogoleau, dar nu s-au oprit.
Un tunet puternic, de parcă cerul s-a rupt în două, a zguduit pietrele și, brusc, totul s-a liniștit. În fața lor se afla Black Bolt în costumul lui negru, cu simbolul specific Inhuman pe piept. O mască neagră îi acoperea fața, lăsând să se vadă doar ochii. În jurul lui era adunată o armată de eroi și supereroi, de pretutindeni și din toate timpurile, de la Prâslea cel Voinic, Greuceanu și Harap – Alb până la Hercule, Xena, Hulk, Superman, Batman și Spider-Man.
– Bine ai venit, Silent Savior! îi spune Bolt calm, cu gesturi largi și cu ochii blânzi, în ciuda înfățișării sobre, trezindu-l pe eroul nostru din uimire.
– Toți, chiar toți eroii din poveștile pe care le-am citit și din filmele pe care le-am văzut sunt aici?! De ce m-ai chemat, eu nu am superputeri, eu nu mă pot da peste cap să mă transform în muscă, și nici nu pot trage pânze de păianjen de la încheietura mâinii, ca să prind dușmanii. Eu nu aud…
– Da, Silent Savior, tu nu auzi cuvintele, dar tu știi să asculți inimile și să înțelegi semnele. Fiecare de aici este înzestrat cu puteri care au devenit superputeri după ce am devenit conștienți de ele și am învățat să le controlăm. Dar acum, acum suntem toți în pericol. Doar împreună putem face față invaziei extraterestre de pe planeta Omega. Știm că vor să distrugă poveștile. Să dispară poveștile, prieteni! Dacă dispar poveștile, dispar și eroii, adică noi, pentru că poveștile sunt despre noi. Dar dispar și oamenii, pentru că poveștile îi țin pe oameni împreună.
Dacă dispar poveștile, dispar și eroii, adică noi, pentru că poveștile sunt despre noi. Dar dispar și oamenii, pentru că poveștile îi țin pe oameni împreună.
Se făcu liniște. Toți amuțiseră.
– Aceasta este strategia lor. De asta ne-am adunat aici. Să oprim invazia înainte de a dispărea poveștile! Puterile noastre adunate pot ține piept invaziei extraterestre! continuă Black Bolt.
Max, ascuns în spatele lui Silent Savior, îl trage ușor de mânecă:
– Cum arată extratereștrii ăștia? Sunt verzi și au ochii mari? întreabă el încet.
– Nu știm cum arată. Nu știm ce puteri au. Planeta Omega este la capătul galaxiei, nici nu știam până acum că există, îi răspunde Black Bolt. De asta ne este greu să facem un plan de luptă.
Silent Savior asculta în liniște. Și-a amintit de poveștile pe care i le spunea bunicul său, de cărțile pe care le citise, de frunzele care deveneau semne de carte.
– Cărțile sunt valoroase doar când sunt deschise, spunea bunicul meu. Poveștile dispar când nu le mai spunem, când nu le mai ascultăm, iar eroii mor când nu mai credem în existența lor. Chiar eu începusem să cred că voi sunteți doar în cărți și în filme…
Black Bolt a ascultat. S-a gândit, s-a uitat la fiecare, s-a uitat în ochii lui Silent Savior, și, după o vreme, a spus grav:
– Cred că invazia extraterestră a început deja… Nu aici trebuie să fim, prieteni, ci printre oameni. Doar împreună cu oamenii care duc povestea mai departe putem învinge invazia extratereștrilor. Să ne grăbim!
Cât ai clipi, erau printre oameni. Oamenii, însă, îi priveau cu neîncredere, ca pe niște ciudați îmbrăcați în haine de supereroi, deși nu era Halloween. Unii se apropiau, făceau câte un selfie sau un reel pentru Instagram, și atât. Era prea târziu? Povestea murise?
Dezamăgiți, eroii noștri s-au împrăștiat prin piețe, prin gări, prin școli, prin malluri, ca să știe oamenii că ei există, să povestească despre ei. Dar degeaba! Lumea își vedea de treabă. Ca într-un furnicar, fiecare își vedea de drum, oamenii îi ocoleau, totuși, fără să îi vadă.
Obosiți, eroii noștri s-au retras care pe unde a apucat. După o vreme de tăcere, când niciunul nu îndrăznea să vorbească, să-și recunoască înfrângerea, Harap-Alb zice mai mult pentru sine:
– Când eram eu tare supărat, când nu mai aveam nicio speranță, calul meu mi-a zis o vorbă: “Nu
aduce anul ce aduce ceasul”. Și s-a dovedit că a avut dreptate. Am primit ajutor când și de unde nu mă așteptam și am trecut peste toate necazurile.
– Dar cine ești tu? întreabă Superman. De pe ce planetă ai venit?
– Eu sunt de aici, de pe Pământ. Sunt Harap–Alb. Numele ăsta mi l-a dat Spânul, cel de la care mi s-au tras multe necazuri. Sunt nepotul Împăratului Verde și… Și începe să-i povestească despre calul său năzdrăvan, despre Sfânta Duminică, despre Gerilă, dar și despre Spân, Împăratul Roș și fata lui care se putea transforma în pasăre și care l-a adus la viață când l-a omorât Spânul.
– Eu sunt de pe planeta Krypton. Pe pământ oamenii mi-au zis Clark Kent. Dar, când sunt în costumul ăsta albastru, cu pelerina roşie şi cu semnul „S” pe piept, sunt Superman. Luptele unui supererou nu se termină…
Și în timp ce ei își depănau amintirile, oamenii începuseră să se adune în jurul lor. Unii abia respirau, ca să nu piardă o vorbă, alții, mai îndrăzneți, îi întrebau despre luptele pe care le-au dus, despre dușmanii pe care i-au înfruntat, dar toți erau la fel de nerăbdători să afle poveștile lor.
Același lucru se întâmpla cu toți supereroii noștri. Oamenii uitau de toate ascultându-i, apoi povesteau mai departe ce auziseră. Poveștile adunaseră la un loc oameni și supereroi.
Dar invadatorii extratereștri, dușmanii nevăzuți, nu au renunțat. Au atacat Pământul cu o armă cumplită care distrugea cuvintele: oamenii auzeau vântul, auzeau păsările, auzeau muzica, dar în loc de cuvinte auzeau un zgomot ascuțit de sticlă spartă. Cu cât se străduiau mai mult să se facă auziți, cu atât zgomotul era mai puternic. Oamenii au început iar să se îndepărteze unii de alții, pentru că vorbele nu mai ajungeau de la unul la altul, cuvintele, poveștile nu-i mai legau…
În vremea asta, pe scările bibliotecii, departe de nebunia stârnită de arma extratereștrilor, Black Bolt și Silent Savior erau urmăriți de sute de ochi mari, curioși, vrăjiți, plini de bucuria poveștii. Black Bolt și Silent Savior continuau să își spună poveștile prin semne. Cuvintelor ascunse în mâinile lor le creșteau aripi, aripi care în zborul lor uneau oamenii cu un fir nevăzut. Povestea era vie, iar puterea ei creștea pe măsură ce oamenii o spuneau mai departe.
La fel cum vântul cald al primăverii face câmpul să înverzească, tot așa oamenii se adunau tot mai mulți în jurul celor doi, valuri – valuri.
Unii nu înțelegeau semnele, dar înțelegeau povestea. Treptat, au înțeles că ceea ce aud este o mică parte din ce se aude, că ceea ce văd este o mică parte din ce se vede și, uimiți, au descoperit că și din palmele lor cuvintele își iau zborul ducând povestea mai departe.
Dintr-odată, zgomotul cumplit a dispărut. Nevenindu-le să creadă, toți priveau încă îngrijorați în jur. La început în șoaptă și apoi din ce în ce mai tare, oamenii au început să vorbească unii cu alții. Se vedea bucuria care învăluia cuvintele care pluteau între ei, bucuria că povestea continuă. Au înțeles că invadatorii extratereștri au plecat, învinși de puterea poveștilor, sau, poate, de puterea iubirii.
Black Bolt și Silent Savior s-au privit bucuroși în ochi. Și-au strâns mâinile și mai aveau de gând să-și spună ceva, când stropi reci de ploaie i-au făcut să se uite spre cer.
– E timpul să ne despărțim! spuse Bolt. Nu am umbrelă, continuă el râzând.
Bolt a dispărut ca un vis, la fel ca și ceilalți eroi și supereroi. Silent Savior se uită în jur. Oamenii adăpostiți sub umbrele de toate culorile continuau să vorbească, să povestească bucuroși.
– Matei, Matei, ai o umbrelă? se auzi Max alergând spre eroul nostru.
– Max, o carte este ca o umbrelă! Este valoroasă doar când este deschisă! îi răspunse el luând de jos o frunză adusă de vânt. Hai, mai avem de deschis niște cărți!
Și, râzând, au urcat amândoi grăbiți scările bibliotecii. Ușa grea s-a deschis ca o pagină dintr-o carte care abia așteaptă să fie citită.