În Pădurea Umbrelor Blânde, unde arborii erau atât de bătrâni, încât crengile lor au uitat numărul primăverilor, iar florile curgeau în cascade colorate, trăiau Iepurașul Țup, veverița Vio și mistrețul Grui. Ei erau plini de energie, toată ziua alergau, săreau, se rostogoleau, se bucurau de tot ce vedeau și nu le era frică de nimic.
Într-o dimineață, soarele a luminat un loc nou, unde florile crescuseră atât de înalte, încât formau un adevărat labirint colorat.
– Uau! Un labirint de flori!, a exclamat Iepurașul Țup. Hai să vedem cine ajunge primul la ieșirea din labirint!
Veverița Vio a chicotit:
– Eu! Eu voi fi prima! Știu o scurtătură!
Mistrețul Grui a zis și el:
– Eu sunt cel mai puternic! Voi trece drept prin el!
Toți trei s-au avântat în labirint. Iepurașul Țup a luat-o la stânga, apoi la dreapta, apoi a luat-o din nou la stânga. Se învârtea în cerc. Nu găsea ieșirea și începea să fie confuz.
Veverița Vio a încercat să sară peste florile înalte, dar s-a împiedicat și a căzut de câteva ori. „Scurtăturile” pe care le știa ea erau, de fapt, căi fără ieșire.
Mistrețul Grui a început să împingă florile cu botul, crezând că poate face el un drum. Dar florile erau prea dense, iar el obosea repede și se încurca și mai tare.
Toți trei au ajuns într-un final blocați, supărați și obosiți, fiecare într-un colț diferit al labirintului. Nu știau ce să facă.
– Nu găsesc ieșirea!, a chițăit Iepurașul, cu urechile
căzute.
– Sunt prea multe flori!, s-a plâns Veverița.
– Unde sunt eu?!, s-a întrebat Mistrețul.
Deodată, o umbră lină a trecut peste ei. Era Bufnița Noapte-Bună, care plana ușor deasupra labirintului. Avea penele maronii și ochii mari, rotunzi. Ea nu dormea niciodată. Observa totul, de la cea mai mică furnică ce căra o frunză, până la rândunelele ce își construiau cuiburi. A aterizat pe o tulpină înaltă de floare, exact în mijlocul labirintului, și i-a privit cu ochii ei mari și blânzi.
– Boo-hoo! Ce văd eu aici? V-ați grăbit și v-ați pierdut?
– Da, Bufniță Noapte-Bună, a spus Iepurașul. Nu știm cum să ieșim!
– Este prea complicat!, a adăugat Veverița.
– Și greu!, a completat Mistrețul.
Noapte-Bună a zâmbit:
– Labirintul florilor nu este greu, dar cere înțelepciune. Înțelepciunea nu înseamnă să fii cel mai rapid sau cel mai puternic. Înseamnă să iei o pauză, să privești lucrurile dintr-un alt unghi și să te gândești înainte de a acționa. Priviți cu atenție, a continuat ea. Vedeți rândul de petale albastre care șerpuiește prin labirint? Acelea sunt petalele florilor-ghid. Ele vă arată drumul. Nu trebuie să ocoliți, să săriți sau să împingeți. Trebuie doar să le urmați.
Animalele au privit cu atenție. Într-adevăr! Era o cărare subțire de flori albastre care șerpuia pe sub celelalte flori, indicând drumul. Ei fuseseră prea ocupați să se grăbească și să se enerveze, încât nu observaseră un detaliu atât de important!
– O, da!, au spus toți trei.
Noapte-Bună a continuat:
– Când vă grăbiți, vedeți doar ce e în fața nasului vostru. Dar când sunteți calmi și înțelepți, puteți vedea imaginea de ansamblu. Ca și mine, care văd labirintul de sus. Așa trebuie să faceți și voi cu problemele. Când nu știți ce să faceți, opriți-vă, respirați și priviți din toate părțile.
Iepurașul Țop, Veverița Vio și Mistrețul Grui au început să urmeze șirul de flori albastre. Au mers încet, cu atenție, și, în curând, au ajuns cu toții la ieșirea din labirint, unde era o poieniță plină de flori aurii și o fântână cu apă cristalină.
Au sărbătorit bucuroși, împărțind apa rece și dulce. Au învățat de la Bufnița Noapte-Bună că înțelepciunea înseamnă să nu te grăbești, să observi detaliile, să gândești limpede și să ceri ajutor când este nevoie. Și au descoperit că, de multe ori, cel mai bun drum nu este cel mai rapid, ci cel mai bine gândit.
