A fost odată o ciocănitoare. Celelalte păsări îi spuneau Toboșarul, pentru că toată ziua, ținându-se bine cu gheruțele de copac, sprijinită în codiță, lovea scoarța cu ciocul ei puternic. Mișca repede, repede, apoi mai încet, după o melodie numai de ea știută, care se auzea departe, departe:
– Toc! Toc – Toc! Toc – toc – toc!!! Tooooc!
Ca în fiecare zi, și acum s-a trezit de dimineață. A bătut din aripioare ca să se dezmorțească și a zburat în jurul cuibului. Totul părea în ordine. A mai dat o dată din aripi și s-a rotit în jurul copacului să vadă unde mai poate bate toba. Era un copac bătrân, cu multe crăpături și găuri mici. Dar era verde și frumos, cu crengi tinere și frunze care dansau în soare.
– Hmm, își zise ciocănitoarea, scărpinându-și cu aripa moțul roșu din vârful capului. Aici nu prea mai pot cânta. Sunt găuri peste tot! Iar crengile astea tinere nu-mi plac…
Trebuia să-și caute alt loc! S-a uitat în jos, s-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga… Nimic. Doar iarbă. Niciun copac. Știa că iarba e moale și doar foșnește la adierea vântului. Cum să bată toba în firele de iarbă? Nu ar auzi nimeni!
În timp ce privea dezamăgită în jurul ei, a văzut animalele pădurii fugind speriate. Ca o săgeată a zburat în fața lor, încercând să le liniștească:
– Stați, ce s-a întâmplat?
– Nu ne mai sta în cale, ciocănitoareo!, zise ursul morocănos. Tu vezi-ți de tobele tale, că noi ne vedem de drumul nostru!
– Hei! Hei! striga ciocănitoarea, dând din aripi și încercând să-i oprească. Dar nici lupul, nici căprioarele, nici bursucii nu o băgau în seamă. În cele din urmă, vulpea se opri și, trăgându-și sufletul, îi zise:
– Ciocănitoareo, pădurile dispar! Niște insecte mici, mici de tot, pe care abia le vezi, ca un val uriaș, intră sub scoarța copacilor. Nici nu-ți dai seama când copacii se usucă și dispar! Rămân doar câteva așchii! Suntem pierduți! Dar ție ce-ți pasă! Tu știi doar să bați toba! Ha! Ha! Toboșarul pădurii… rămâi fără pădure!, spuse vulpea și o luă la fugă iar, fără să mai privească în urmă.
Și în timp ce animalele fugeau speriate, singură ciocănitoarea zbura în sens opus, până ce ajunse la ce mai rămăsese din pădure. A privit în jur. Au avut dreptate. Copacii, tineri și bătrâni, priveau speriați, fără să poată face nimic, cum mii de insecte mici le intrau sub scoarță și îi făceau să se usuce și să dispară, ca un burete care șterge un desen de pe tablă.
Ciocănitoarea noastră a rămas pe gânduri. Și-a frecat iar cu aripa moțul de pene roșii, dar de data asta nu-i venea nicio idee. Oare chiar așa să fie? Mai bine zboară ea să vadă cu ochii ei ce se întâmplă.
Fără să piardă vremea și-a înfipt gheruțele în scoarța unui copac și a început să lovească cu ciocul puternic. De data asta, lovea mai tare ca oricând, repede – repede, până făcu o gaură în scoarță și scoase de acolo insectele lipite de limba ei lungă.
– Aaa, deci despre asta e vorba!, și-a zis ea. Salvez copacii și am și o masă gustoasă!
Deși ea era una singură și erau prea multe insecte, prea mulți copaci în pericol, ciocănitoarea noastră nu s-a oprit.
– Toc! Toc! Toc – toc! Sunetul ciocănitorii se auzea până departe. L-au auzit și celelalte ciocănitori, de peste mări și țări, și au venit în zbor, stoluri – stoluri, din toate părțile.
Nu a trecut mult timp, și ciocănitorile noastre și-au terminat treaba! Mai verificau, ca să fie sigure, dar s-au liniștit. Insectele au dispărut. Copacii erau salvați!
Și cum stăteau ele, gândindu-se unde să-și facă noile cuiburi, au văzut cum din depărtare se vedeau, din ce în ce mai aproape, animalele care fugiseră din pădure. Veneau încet, cu grijă. Nu le venea să creadă!
Ciocănitoarea le-a ieșit în întâmpinare, dând bucuroasă din aripi:
– Hai, pădurea este casa noastră! Este salvată! Eu rămân aici, oricum, în caz că mai apare vreun pericol! Atunci ursul, cu vocea lui puternică, a zis:
– Ciocănitoareo, iartă-ne! Tu ne-ai salvat pe noi, salvând pădurea! Tu nu ești doar Toboșarul pădurii! Tu ești Doctorul pădurii!
Și uite-așa, ciocănitoarea a devenit Doctorul pădurii, iar celelalte animale au înțeles că pădurea a supraviețuit datorită curajului de care a dat dovadă o pasăre mică, despre care credeau că doar ”bate toba”.
