Într-o poiană verde, plină de flori colorate care dansau în vânt și zumzet de albine care cântau vesel, trăia un arici mic și timid pe nume Ghemotoc. Ghemotoc era foarte drăguț, cu ochișori negri și lucioși, dar avea o problemă: inima îi bătea tare, tare, când se gândea să se joace cu ceilalți. De fiecare dată când un alt animăluț se apropia, Ghemotoc se făcea ghem, ca o minge cu țepi, ascunzându-și nasul și lăsând la vedere doar țepii. Nu voia să facă rău nimănui, dar așa se simțea el în siguranță.
Într-o zi însorită, în aceeași poiană a apărut un iepuraș sprinten și vesel, pe nume Țup. Lui Țup îi plăcea să alerge ca vântul, să sară ca o minge elastică și să se joace cu toți prietenii lui: veverițe istețe, căprioare elegante, chiar și cu broscuțele verzui din iaz. Când l-a văzut pe Ghemotoc stând singur sub un tufiș, Țup și-a ridicat vesel urechile și s-a bucurat că mai are un prieten de joacă.
– Bună, Ghemotoc!, a strigat iepurașul, apropiindu-se de el din două salturi mari, plin de bucurie. Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea?
Dar Ghemotoc, speriat de apropierea rapidă a iepurașului, s-a făcut imediat ghem. S-a ghemuit atât de strâns, încât părea o minge de țepi, o pernuță plină de ace.
Țup s-a oprit. Codița i-a stat nemișcată. Nu înțelegea de ce Ghemotoc se ascundea. Iepurașul era obișnuit ca toți să se bucure de joacă. A mai încercat o dată, cu un salt ca o pirueta în aer:
– Ghemotoc, vreau să fim prieteni!
Ariciul a scos doar un mic pufnet speriat din ghemul său de țepi.
Țup s-a îndepărtat puțin. Urechile i-au căzut ușor. Trist, s-a oprit în iarba înaltă, și nu știa ce să facă. A observat că Ghemotoc nu se mișca deloc. Și-a amintit de o zi când el însuși fusese speriat de o furtună puternică și se ascunsese sub o ciupercă mare, tremurând de frică. Atunci, o bufniță înțeleaptă îl văzuse și îi adusese o frunză mare să se acopere, stând pur și simplu lângă el, fără să-l forțeze să iasă.
– Poate că lui Ghemotoc îi este frică, s-a gândit Țup. Inima lui de iepuraș, s-a strâns puțin. Poate nu vrea să mă joc cu el pentru că se simte în pericol, nu pentru că nu mă place pe mine…
Așa că, în loc să plece sau să încerce să-l convingă pe Ghemotoc să iasă din ghem, Țup a început să sară în jurul tufișului, dar nu aproape de arici. A sărit în ritmul unei melodii vesele pe care o fredona în gând, făcând salturi mici și elegante.
Apoi, a cules câteva frunze și flori albastre și le-a așezat ușor, una câte una, lângă ghemul de țepi al ariciului.
Nu a spus nimic, doar a continuat să țopăie liniștit, arătându-i că nu are intenții rele.
Ghemotoc, din ghemul său, a simțit mirosul dulce al florilor. A simțit vibrațiile blânde ale iepurașului care sărea. Nu era ceva amenințător, ci mai degrabă vesel și prietenos. A simțit că nu este în pericol.
Țepii lui au început să se moaie puțin, puțin. Încet, încet, a început să-și desfacă ghemul. Mai întâi, un ochișor curios a ieșit pe jumătate, apoi nasul umed s-a mișcat în sus și în jos, adulmecând aerul, apoi tot corpul s-a întins timid. A văzut florile albastre lângă el și pe Țup sărind cu grație la câțiva pași distanță.
Țup l-a văzut pe Ghemotoc desfăcându-se și i-a zâmbit, fluturând bucuros în aer o ureche. Ghemotoc, simțind că este în siguranță și că Țup îl înțelege, a scos un mic chițăit de bucurie, un sunet mic, dar plin de fericire.
De atunci, Ghemotoc și Țup au devenit cei mai buni prieteni. Țup a învățat că nu toți se joacă la fel și că, uneori, cel mai bun mod de a ajuta pe cineva este să înțelegi ce simte și să-i oferi siguranța de care are nevoie. Iar Ghemotoc a învățat că lumea este plină de prieteni buni, dacă le oferi o șansă.
Și toți ceilalți din poiană au învățat de la ei că să înțelegi ce simte celălalt și să te pui în locul lui, este cel mai frumos dar pe care îl poți oferi.
